Străzi moarte...lumina stinsă...aud în urma mea scraşnitul pietrelor, în timp ce păşesc încet.. luna, doar un punct pe cerul fara stele...nici o voce în abisul intunecat din care simt că vreau să plec...parcă alunec usor pe un văl lucios de mister şi confuzie..mi se pare cunoscută senzaţia de cufundare în adanc ca şi cum aş mai fi fost aici...


Văd parcă undeva departe lumina şi vreau să fiu una cu ea...şi tot păşesc dar parcă o fac in gol..aşa departe pare momentul cand voi simţi raze de lumină...m-aş aşeza să trag aer în piept, să inspir curaj şi îndrăzneală dar mi-e frică că o dată ce mă voi opri întunericul mă va înghiţi...simt că trebuie să merg în continuare deşi mi se pare ca lupt în van cu întunericul..pare atata de vast şi cuprinzător..Pe de-o parte inima îmi spune să ma opresc, să mă las învăluită de mister şi miros puternic de trecător, iar pe de alta simt că lumina îmi va da mai mult decat aş avea nevoie...siguranţă şi salvare.

A trecut doar o zi şi parcă a trecut o veşnicie...dar simt că sunt mai aproape de lumină în marea asta de întuneric. Oasele încep să mi se încălzească, am parcă loc să respir si dorinţa de viaţă e mai puternică ca oricand...Simt că pot continua...
Iar cand se va sfarşi voi fi lumină..